Page 5 of 10
Moldova – istoricul mizei militare
Moldova, fosta RSSM, a reprezentat flancul de sud-vest in cadrul planurilor ofensiv-defensive ale URSS. Aici ne intalnim cu problemele si pretentiile eterne ale statului rus: chestiunea Gurilor Dunarii, dominatia pe Dunare, ceea ce reprezinta o posibilitate de a influenta tot ce reprezinta Balcanii, Europa Centrala si cea de Est, chestiunea iesirii la Marea Neagra, chestiunea stramtorilor, dominatia pe aceasta mare pana in Atlantic si respectiv a teritoriilor limitrofe.
In Moldova a existat o puternica baza militar-strategica, dar nu una defensiva, ci una ofensiva, indreptata pe directiile sud-vest si sud. Centrul de comanda din RSSM inca de la inceputul anilor 80, era orientat catre principalul dusman al URSS - statele membre ale blocului NATO. Adversarul principal erau considerate America, Anglia, RFG si toate tarile care intrau in blocul NATO si pentru a le contracara URSS-ul, prin Statul sau Major General a elaborat o strategie noua. In cadrul acesteia, cea mai mare atentie era acordata directiei de sud-vest si in mod special dupa ce NATO la inceputul anilor ’80 a inceput sa creasca fortele in flancul sau sudic.
La ordinul Biroului Politic CC al PCUS s-a amplasat in regiunea Moldovei la Chisinau complexul Statului Major a directiei de sud-vest a Statului Major al Fortelor Armate a URSS. Nu s-a ales Kievul sau Odessa, unde exista atat iesirea la Marea Neagra, cat si accesul porturile Marii Negre, ci Chisinaul datorita posibilitatilor sporite de executare a spionajului radioelectronic. De pe teritoriul Moldovei se putea „asculta” cea mai mare parte a continentului european.
Armata a 14-a prezenta in Transnistria, dislocata pe intreg teritoriul RSSM reprezenta doar partea superioara a aisbergului existent si ascuns pentru ochii lumi, in aceasta zona.
In cadrul reorganizarii efectuate de Marele Stat Major al Fortelor Armate ale URSS-ului, de care am vorbit mai sus au fost unificate: cercul militar Kiev, in care intra si regiunea Transcarpatica, Cercul militar Odessa, cu principalele forte ale Marii Negre, armatele de rachete si aeriene. In totalul sau aceste forte militare reprezentau 37 de divizii, mai mult de 2000 de avioane, 800 de elicoptere, o armata aparte de antiaeriana si multa alta tehnica militara ceea ce insemna ca puteau incepe ofensiva pe 3 fronturi: nord, vest si sud. Districtul militar Transcarpatic a reprezentat un fel de poligon in care se urmarea concentrarea conducerii trupelor in timp de razboi. Aici au avut loc zeci de aplicatii militare, de la cele de nivel de regiment pana la cele strategice cu participarea trupelor aliate.
La inceputul anilor 80, cu ceva timp inainte de inceperea oficiala a procesului de restructurare sau poate chiar la inceputul acestuia, sovieticii incep sa-si retraga trupele peste linia strategica a Nistrului, adica in Transnistria, care acum devine o adevarata baza militar-strategica, atat pentru imperiul sovietic in proces de destramare, cat si pentru viitorul stat rus, Federatia rusa.
Pe masura ce trupele ruse erau retrase din Europa de Est rolul strategic al gruparii de sud-vest a inceput sa creasca. Logistica a fost intarita de unitati diverse, armament, tehnica, munitii, ajungand, la inceputul anilor ’90, pentru necesitatile a 2 armate.
Potentialul fortelor militare din Transnistria este astazi identic cu cel din 1992, operandu-se doar schimbari de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unitatilor transnistrene, precum si a tehnicii din dotare in inzestrarea acestora.
Toate aceste unitati reprezinta capul de pod al Rusiei indreptat catre Balcani iar Rusia nu este de loc interesata sa opereze intr-un timp atat de scurt modificarea prezentei sale in regiune. Pentru a nu parea ca nu intentioneaza sa-si retraga patrimoniul la termenul asumat la Istanbul, Rusia se va baza cu precadere pe liderii comunisti de la Chisinau.
Federatia Rusa a avut nevoie - si si-a creat - o conducere politica in Republica Moldova care sa-i asigure legalizarea fara probleme a prezentei militare in zona. Vocalizele lui Voronin la adresa Romaniei si inghetarea practic a relatiilor dintre Chisinau si Bucuresti reprezinta un simptom al “repozitionarii” Moscovei fata de “frontiera euro-atlantica” in contextul sporirii interesului european si american pentru aria Marii Negre.
